Pendulam ȋn copilăria mea cea mai mică ȋntre Piața Matache și parcul N. Iorga pe care bunica ȋl numea cu nonsalanță parcul Academiei. Firul care lega Calea Griviței de Calea Victoriei era Sf. Voievozi – Moxa, două străduțe destul de liniștite. Pe strada Sf. Voievozi – la etajul 4 al unui imobil construit ȋn 1946 – am venit pe lume.
Dacă aș fi fost ȋn preajma unei păduri, cȃte surprize cromatice mi-ar fi oferit sucurile ei! Ȋn București ȋnsă piețele sunt cele care oferă ȋntȃlniri vegetale variate. Deloc misterioase, deloc uitate: ceapa, varza și sfecla mi- au oferit patru culori cu care să lucrez. Tăiate, fierte, cu puțină sare, cu puțin oțet, aproape pregătite de a fi mȃncate, ele miros a bucătărie, a casă , a bunică.
Acest miros dulceag și puțin acrișor ȋl leg și de piața Matache, piața copilăriei mele, cea mai pitorească și mai dragă mie. Tarabele vechi, cȃntarele de fier, plasele cu raci pe care le ducea bunica traversȃnd peste șina tramvaiului, cu mine pe o tricicletă minuscula… și mai tȃrziu, ȋn liceu, o dugheană unde descoperisem pensule extraordinare ” bot de rață” și ȋncă mai apoi revenind mereu să fotografiez culorile, ritmurile cu un ochi care caută acum ceva… Mirosul culorilor nu părăsește niciodată pictura, pe firul lui vin și rememorările.
Vaaaaai ce frumos!